Fascismul - simbolulu negru al secolului XX

Разделы	Политология, Политистория
Тип	Курсовая
Формат	Microsoft Word
Автор	Pîrgaru Anatolie
Сдавался/использовался	2005г., Государственный университет республики Молдова, кафедра политологии
Примечание	текст на молдавском языке?
	Загрузить архив:
	Файл: ref-22591.zip (71kb [zip], Скачиваний: 180) скачать

MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Administrative

CATEDRA POLITOLOGIE

TEZĂ DE AN

Tema: “FASCISMUL – simbolul negru al sec.XX”

Studentulanului III, grupa 310

Pîrgaru Anatolie

Coordonator ştiinţific:

Dumitru Strah

Chişinău 2005

Cuprins

Introducere .........................................................................................................................3

§ 1. Cauzele şi condiţiile apariţiei fascismului ................…...............................................5

§ 2. Leagănul fascismului – Italia ...........................................................................…........11

§ 3. Apariţia fascismului în Germania ...............................................................................14

§ 4. Componenţa ideinică a fascismului: ideologia, politica, practica ..............................20

§ 5. Fascismul în alte ţări .........................................................................................….....26

Încheiere ...........................................................................................................................36

Bibliografie ………………………..........………..…………...............………................37
Introducere

Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar şi ideologice, masacre, genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care dispuneau, duceau o politică cruntă întru ideea ce o promovau.

La cea extremitate ideologică se afla şi nazismul german. Esenţa ideii naziste consta în promovarea idelor superioritaţii rasei germane şi a xenofobismului, a antisemitismului şi deci a exterminării tuturor evreilor din Europa, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial şi deci a dominării lumii. Aceste scopuri şi idei se conţineau în cartea celui ce avea să devină lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”. Aceasta idee trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă, un element indispensabil în preluarea puterii de catre mase.

Naziştii vin la putere în Germania pe fonul Germaniei distruse de primul război mondial, cu datorii imense şi cu o societate disperată. Prin promovarea intensă a ideei superiortăţii rasei germane ei readuc încrederea în forţele proprii acestui popor. S-a reuşit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine, achitarea pagubelor de război. Deja în 1935 Hitler introduce serviciul militar obligatoriu şi începe construcţia Wehrmachtului, adică a armatei germane ce ar fi capabilă să poarte un război mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane în 1936, demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia, declanşând astfel cel de-al doilea război mondial.

Elementul esenţial al a dictaturii fasciste a fost prezenţa unui lider puternic, ferm şi carismatic în fruntea statului. Acest lider simboliza statul.Imaginea i-a fost creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state, dar şi prin hotărârea şi cruzimea de care dădeau dovadă aceşti lideri. Un popor se lasă condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face parte din acest popor se simte slab şi neîncrezut. Anume aşa se simţeau germanii după un război pierdut şi ruşii dupa nişte schibări sociale majore, rezultatul benefic al cărora întârzia să apară. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalităţii a dat roade. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare şi, desigur, era îndreptăţit să elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui viitor luminos.

Regimul fascist a conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-şi atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fost alocate armatei pentru perfecţionarea ei întru pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. Întreaga industrie era şi ea pusă pe picior de război – marea majoritate a producţiei industriale era destinată armatei. Prin implicarea forţei de muncă în aceste ramuri s-a reuşit reducerea şomajului, ceea ce avea un caracter relativ populist. S-ar părea că întregul popor îi susţinea în întregime. Însă regimului nazist îi erau caracteristice represiuni nemiloase îndreptate asupra celor care erau consideraţi drept periculoşi pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste măsuri au fost înterprinse atât pe teritoriile originare, cât şi pe cele ocupate.

După cum am menţionat, regimului fascist îi erau caracteristice represaliile de masă, însă spre deosebire de cel comunist, epurările din interior erau mai puţin frecvente, ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor şi ale teritoriilor nou-cucerite.

O psihologie de masă puternică a fost comună regimului fascist. Ideea de stat era atât de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de „gândirea” de masă. Individul nu mai comportă ceva important în sine, el are valoare doar în grup. Paradele de masă demonstrează perfect acest fenomen: mii de oameni executând gesturi în unison, împinşi de puterea înfricoşătoare a acestui regim. Manipularea societăţii avea un efect miraculos.

Adevăratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial. Miza era enormă pentru regimul fascist, scopul scuza orice mijloace, oricât de crude nu ar fi fost ele.

În aceşti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adică nimicirea evreilor. Evreii erau impuşi să trăiască în lagăre de concentrare, în ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale şi militare, introducându-li-se substanţe experimentale în sânge pentru a urmări efectul lor, expunându-i în camere de intoxicări cu gaze, arşi în crematorii. Corpurile lor neînsufleţite puteau fi încărcate în camioane şi duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiii şi femeile ajunse în aceste lagăre nu erau excluşi de la tratamente inumane: erau desparţiţi de ceilalţi membri ai familiilor lor, erau impuşi la munci istovitoare pe fond de malnutriţie, schilidoţi de către gardieni, iar în caz de hotărâri ale unor funcţionari, arşi în crematorii, înpuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună cu cea mai mare cruzime. În anii războiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii de război aveau şi ei parte de tratamente similare.

Pe lângă violenţa criminală, ca trăsătură similară esenţială a acestui regim, trebuie analizat şi alt aspect al sincronicităţii în pregătirea către un război de talie mondială.

Cel de-al II-lea Război Mondial cu preţul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel de crud atât în Germania, cât şi în alte state în care era instituit.

Fascismul a fost si rămâne un fenomen macabru şi tragice ale secolului XX.

Sperăm că această sistemă odioasă – fascismul va constitui doar o filă tragică, dar trecută ale istoriei omenirii. Nici o explicaţie şi nici o scuză nu poate fi valabilă pentru a motiva existenţa lui.

§ 1. Cauzele şi condiţiile apariţiei fascismului

Ascensiunea dreptei radicale după primul război mondial a fost fără îndoială un răspuns, o reacţie la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei sociale şi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia din Octombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, deşi extremiştii demagogi de dreapta au fost prezenţi în politică într-un număr de ţări europene începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi sub control înainte de 1914. În această privinţă, susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi lui Hitler.

Ce şanse de stabilitate existau în regiunile care nu puteau supravieţui Marii Crize? Republica de la Weimar a căzut în mare parte din cauză că Marea Criză nu a putut menţine târgul tacit dintre stat, angajaţi şi muncitorii organizaţi, care o menţinuseră până atunci pe linia de plutire. Industria şi guvernul au considerat că nu aveau de ales şi au făcut reduceri economice şi sociale, iar şomajul în masă a făcut restul. La mijlocul anului 1932 naţional-socialiştii şi comuniştii au atras o majoritate dintre voturile nemţilor, iar partidele angajate pentru republică erau reduse la ceva mai mult de o treime. Şi invers, stabilitatea regimurilor democratice după al doilea război mondial, nu în ultimul rând cea a noii Republici Federale Germania, se baza pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolo unde guvernele au ce oferi petiţionarilor pentru a le satisface cerinţele, iar standardul de viaţă a majorităţii cetăţenilor este în constantă ascensiune, temperatura politicii democratice rareori se ridică la fierbere. Compromisul şi consensul tind să prevaleze, chiar cei mai convinşi de răsturnarea capitalismului au considerat status quo-ul mai puţin intolerabil în practică decât în teorie, şi chiar şi campionii capitalismului au considerat bune sistemele de securitate socială şi negocierile cu sindicatele despre mărirea salariilor.

Însă, aşa cum a arătat chiar Marea Criză, aceasta este doar o parte din adevăr. O situaţie foarte asemănătoare - refuzul muncitorilor organizaţi de a accepta scăderile din timpul Crizei - a dus la colapsul guvernului parlamentar şi, în cele din urmă, la numirea lui Hitler în fruntea guvernului în Germania, iar în Marea Britanie doar la o schimbare acută a unui guvern laburist cu un "guvern naţional" (conservator) în cadrul unui sistem parlamentar stabil şi niciodată zdruncinat*. Criza nu a dus în mod automat la suspendarea sau abolirea democraţiei reprezentative, aşa cum este de asemenea evident din consecinţele politice din Statele Unite (politica de New Deal a lui Roosevelt) şi din Scandinavia (triumful social-democraţiei).

Numai în America Latină, unde finanţarea guvernamentală depindea, în cea mai mare parte, de exporturile unui sau a două produse de bază, ale căror preţuri s-au prăbuşit brusc şi dramatic, Criza a produs căderea aproape imediată şi automată a oricăror guverne în funcţie, în special prin lovituri militare. Ar trebui să adăugăm că schimbarea politică a avut loc de asemenea în Chile şi Columbia.

La bază, politica liberală era vulnerabilă din cauza că forma specifică de guvernământ, democraţia reprezentativă, a fost rareori un mijloc convingător de conducere a statelor, iar condiţiile din Era Catastrofei rareori i-au garantat viabilitatea, ca să nu mai vorbim de eficacitate.

Prima condiţie a fost că trebuia să se bucure de asentimentul şi legitimitatea generale. Democraţia însăşi se bazează pe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţia faptului că în democraţiile bine stabilite şi procesul în sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor - chiar şi celor în minoritate - un sentiment că procesul electoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţine dintre democraţiile interbelice erau stabile. într-adevăr, până la începutul secolului douăzeci, democraţia exista în puţine ţări - Statelor Unite, Franţa şi cam atât. într-adevăr, cel puţin zece dintre statele Europei după primul război mondial erau fie în întregime noi, fie altfel decât în situaţia anterioară, pentru că nu au prezentat o legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi mai puţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curând, o politică de criză.

A doua condiţie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al cărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială a societăţii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi cu interese potrivit clasificării respective, în ciuda faptului că antropologii, sociologii şi toţi politicienii care desfăşurau o activitate politică recunoşteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organism viu real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale căror voturi se adăugau la majorităţile şi minorităţile aritmetice, care se traduceau în adunări alese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare.

Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale, sau acolo unde era posibil să se concilieze sau să se înlăture conflictele dintre ele, democraţia a fost viabilă. Oricum, într-o eră de revoluţie şi tensiuni sociale, lupta de clasă s-a transpus în politică mai degrabă decât pacea între clase. Intransigenţa ideologică şi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace încheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceea ce noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal al democraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusiv conform demarcaţiilor etnico-naţionale sau religioase.

Căderea celor trei imperii multinaţionale, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia, a fost înlocuită de trei state supranaţionale, ale căror guverne erau neutre faţă de numeroasele naţionalităţi peste care guvernau, cu state într-o proporţie mai multinaţională, fiecare identificat cu una sau cel mult două sau trei dintre comunităţile etnice dintre graniţele respective.

A treia condiţie a fost ca guvernele democratice să nu aibă prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au început să funcţioneze nu atât ca să guverneze, cît pentru a controla puterea celor care făceau acest lucru, o funcţie care este încă evidentă în relaţiile dintre Congresul Statelor Unite şi preşedinţia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frâne şi care au acţionat ca motoare. Adunările suverane, alese pe baza unor drepturi cetăţeneşti restrânse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune începând cu Era Revoluţiei, dar societatea burgheză a secolului nouăsprezece a presupus că mulţimea cetăţenilor săi şi-ar căpăta locul nu în sfera guvernării, ci în economia care se autoreglează şi în lumea asociaţiilor particulare şi neoficiale (societatea civilă)*. Ea a ocolit dificultăţile guvernelor în funcţie, prin adunările alese, în două moduri: prin a nu se aştepta prea mult să guverneze sau chiar să emită legi de la parlamentele lor şi prin a observa că guvernarea - sau mai curând administrarea - ar putea fi dusă mai departe fără să se ţină seama de capriciile sale. Aşa cum am văzut, organisme ale unor oficiali independenţi, permanent numiţi public, deveniseră un instrument esenţial pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentară era capitală numai acolo unde decizii de conducere majore şi controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea şi menţinerea unui organism adecvat de susţinători era sarcina majoră a conducătorilor de guverne, de când (numai în cele două Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. în statele cu sufragiu restrâns (adică un electorat compus în special din minoritatea bogată, puternică şi influentă) acest lucru a fost făcut mai uşor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ("interesul naţional"), ca să nu mai amintim de resursele de patronaj.

Secolul douăzeci a multiplicat ocaziile când a devenit esenţial ca guvernele să conducă. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de bază pentru afaceri şi pentru societatea civilă, iar poliţia, închisorile şi forţele armate - la cele pentru menţinerea în frâu a pericolelor interne şi externe, "statul de tip paznic de noapte" al spiritului politic a devenit tot atât de învechit ca şi "paznicii de noapte" care au inspirat metafora.

A patra condiţie a fost bogăţia şi prosperitatea. Democraţiile din anii '20 s-au destrămat sub tensiunea revoluţiilor şi a contrarevoluţiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor naţionale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.

Trebuie doar să comparăm atmosfera politică a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar şi al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale şi a Austriei de după 1945, pentru a ne convinge de acest lucru. Chiar şi conflictele naţionale deveniseră mai rezolvabile, din moment ce politicienii fiecărei minorităţi se puteau hrăni la cazanul comun al statului.

Aşa a fost puterea Partidului Agrar din unica democraţie veritabilă a Europei de Est şi Centrale, Cehoslovacia. In anii '30, nici măcar Cehoslovacia nu mai putea ţine la un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii şi ucrainenii.

În aceste împrejurări, democraţia a fost un mecanism pentru formalizarea împărţirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar şi în cele mai bune împrejurări, democraţia nu s-a prezentat ca o bază stabilă pentru o guvernare democratică de orice fel, în special când teoria reprezentării democratice a fost aplicată în cele mai riguroase versiuni ale reprezentării proporţionale*.

Acolo unde, în vremuri de criză, nu se putea constitui o majoritate parlamentară, aşa cum s-a întâmplat în Germania (spre deosebire de Marea Britanie)**, tentaţia de a căuta în altă parte a fost copleşitoare. Chiar şi în democraţiile stabile, împărţirile politice pe care Ie implică sistemul sînt văzute de mulţi cetăţeni mai degrabă drept pierderi ale sistemului decât beneficii. Chiar retorica politicii face mai curând reclamă candidaţilor şi partidului ca reprezentanţi ai interesului naţional decât ai îngustului interes de partid. În vremuri de criză, cheltuielile sistemului păreau enorme, iar beneficiile nesigure.

În aceste împrejurări este uşor să ne dăm seama că democraţia parlamentară din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca şi în majoritatea ţărilor din spaţiul mediteranean şi latinoamerican, era o plantă plăpândă care creştea pe un pământ pietros. Cel mai puternic argument în favoarea sa, şi anume că aşa rea cum e, tot e mai bună decât orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumătate. În perioada interbelică, rareori a sunat realist şi convingător.

Criza mondială a transformat fascismul într-o mişcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial. Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) a beneficiat în aceeaşi măsură de tradiţia intelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă) fusese ostilă teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenit ortodoxie internaţională începând cu anii '80 ai secolului trecut, şi de guvernul hotărât să scape de şomaj cu orice preţ.

S-a ocupat de Marea Criză, trebuie să spunem acest lucru, rapid şi mult mai cu succes decât oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai puţin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul major într-o Europă care îşi pierduse în mare măsură legăturile interne.

Dar, pe măsură ce valul fascismului a crescut odată cu Marea Criză, a devenit din ce în ce mai limpede că în Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea socială şi economia, ci şi instituţiile sociale, precum şi valorile intelectuale ale societăţii burgheze din secolul nouăsprezece se aflau în retragere sau declin. La acest proces trebuie să revenim acum.

Nazismul este un fenomen care abia dacă poate fi supus unei analize raţionale. Sub conducerea unui lider care vorbea în tonuri apocaliptice despre puterea mondială sau despre distrugere şi a unui regim fondat pe ideologia rasistă, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cultural şi economic ţări europene a lansat o conflagraţie mondială care a generat în jur de 50 de milioane de jertfe şi a comis atrocităţi - culminând cu uciderea în masă a milioane de evrei - de natură şi la o scară care întrec imaginaţia. Pe fundalul Auschwitz, explicaţiile istoricului par realmente precare.

Dintre toate cele întâmplate în Era Catastrofei, supravieţuitorii din secolul nouăsprezece au fost poate cel mai mult şocaţi de colapsul valorilor şi al instituţiilor civilizaţiei liberale al căror progres secolul lor îl simţise, în orice caz în părţile "avansate" ale lumii. Aceste valori au exprimat o neîncredere în dictatură şi în guvernarea absolutistă, pledând pentru o angajare spre guvernarea constituţională cu şi sub guvernul ales liber şi adunările reprezentanţilor, care au garantat puterea legii, cît şi pentru un set acceptat de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea cuvântului, a presei şi a întrunirilor. Statul şi societatea trebuie să fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educaţiei, ştiinţei.

Ignoranţa şi înapoierea acestor mase, angajamentul lor în răsturnarea societăţii burgheze prin revoluţia socială, cît şi latenta iraţionalitate umană, atât de uşor exploatată de demagogi, au constituit într-adevăr o cauză de alarmă. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi mişcări de masă democratice au fost de fapt, şi în teorie, şi în practică, la fel de angajate în valorile raţiunii, ale ştiinţei, progresului, învăţământului şi libertăţii individuale.

Totuşi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douăzeci de ani dintre "Marşul asupra Romei" al lui Mussolini şi culmea succesului Axei în cel de-al doilea război mondial au înregistrat o retragere accelerată şi din ce în ce mai catastrofală a instituţiilor politice liberale.

În 1918-'20 adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterea constituţională în alte cinci în timpul celui de-al doilea război mondial.

Pe scurt, singurele ţări europene cu instituţii politice democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în întreaga perioadă interbelică au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia şi Elveţia.

Pe scurt, liberalismul politic se afla în plină retragere în timpul Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germanei în 1933. Luând lumea ca un tot întreg, probabil că au existat treizeci şi cinci sau mai multe guverne constituţionale în 1920 (în funcţie de locul în care plasăm câteva republici din AmericaLatină). Până în 1938 existau, probabil, şaptesprezece asemenea state, în 1944, probabil, douăsprezece din totalul de şaizeci şi patru. Tendinţele mondiale păreau clare.

Rusia Sovietică (din 1922: URSS) a fost izolată şi nu a fost nici capabilă şi nici, după ascensiunea lui Stalin, dornică să extindă comunismul. Revoluţia socială sub conducerea leninistă (sau sub oricare conducere) a încetat să se răspândească după ce valul iniţial postbelic slăbise. Mişcările (marxiste) social-democrate se transformaseră în forţe susţinătoare ale statului, mai degrabă decât în forţe subversive, iar aderarea lor la democraţie a fost indubitabilă. în mişcările muncitoreşti din majoritatea ţărilor comuniştii erau în minoritate, iar acolo unde au fost puternici în majoritatea cazurilor au fost sau urmau să fie suprimaţi.

Frica de revoluţia socială şi de rolul comuniştilor în ea era destul de întemeiată, aşa cum a dovedit al doilea val al revoluţiei din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, dar în cei douăzeci de ani de retragere liberală nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost ameninţat dinspre stânga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o ameninţare la adresa guvernului constituţional şi reprezentativ, ci o ameninţare ideologică pentru ideea liberală ca atare, pe măsură ce devenea o mişcare potenţial mondială, pentru care eticheta "fascism" este insuficientă şi nu absolut irelevantă.

Este insuficientă din cauză că nu toate forţele care au răsturnat regimurile liberale au fost fasciste. Este relevantă deoarece fascismul, mai întâi în forma sa originară italiană, iar mai târziu în forma germană a naţional-socialismului, în anii '30 părea un val cu repercusiuni în viitor.

§ 2.Leagănul fascismului – Italia

Regimul fascist italian (1922-1945)

Prima mişcare cu adevărat fascistă a fost cea italiană, care i-a şi dat nume fenomenului, operă a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al cărui nume mic, un tribut preşedintelui anticlerical Benito Juarez, simboliza antipapalismul pătimaş manifestat de regiunea sa natală Romagna. Adolf Hitler însuşi a recunoscut datoria şi respectul său faţă de Mussolini, chiar şi atunci când şi Mussolini, şi Italia fascistă îşi demonstraseră în cel de-al doilea război mondial slăbiciunea şi incompetenţa. în schimb, Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai târziu, antisemitismul, care lipsea totalmente din mişcarea lui până în 1938 şi chiar din istoria Italiei de la unificarea ei. Totuşi, fascismul italian în sine nu a exercitat o influenţă internaţională prea mare, chiar dacă a încercat să inspire şi să finanţeze mişcări similare în alte ţări. El a arătat o oarecare influenţă în zone cu totul neaşteptate.

La sfârşitul primului război mondial, Italia a fost nemulţumită de prevederile Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni speraseră că vor obţine compensaţii economice şi teritoriale care să scoată ţara din criză şi să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului ţării.

Din 1918 în Partidul Socialist Italia, care avea strânse legături cu PC (bolşevic), frământările s-au intensificat, ducând în cele din urma la asasinarea conducătorului acestuia, Enrico Matteoti. În fruntea partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".

În 1919 în PSI existau trei curente:

1. curentul social democrat reprezentat de Serrati, Turati si d'Aragora;

2. curentul de stânga condus de Antonio Gramsci şi Palmiro Togliati;

3. curentul naţionalist-socialist, reprezentat de Mussolini, d'Anunzio, Umberti şi Scopa.

Fascismul italian beneficia mai curând de o presă loială în anii '20, şi chiar în anii '30, cu excepţia celor care ţineau de liberalismul de stânga.

După înfiinţarea Internaţionalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destrămat.

Mussolini a fundat Partidul Naţional Italian (Fascist) cu o ideologie bazată pe "unitatea de luptă" - fascim ("Fascio di combattimento") care-şi propunea renaşterea naţionala şi dezvoltarea economică. În 1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.

În contextul politic destul de tulbure al anului 1922, în octombrie, Mussolini a declanşat "Marşul asupra Romei" antrenând mari mase de oameni: şomeri, tineri, unii chiar din rândurile social democraţilor şi ale comuniştilor.

La 29 octombrie 1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini şeful guvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist în Italia în absenţa unor alegeri parlamentare.

Ajuns în fruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control instituţiile acestuia; a folosit în acest scop serviciile miliţiilor fasciste, OVRA-Organizatia voluntară pentru represiunea antifascismului şi a numit membrii ai partidului fascist în funcţiile cele mai importane.

El şi-a dat titlul "Il Duce".

Măsurile luate de regimul fascist au fost:

· a incercat să controleze marele capital şi să stavileasca abuzurile şi corupţia;

· a luat măsuri împotriva Mafiei;

· a realizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);

· a susţinut dezvoltarea învăţământului;

· a susţinut dezvoltarea economică unitară a ţării şi refacerea căilor de comunicaţii.

De altfel, fascismul italian, care a continuat procesul de unificare a Italiei început în secolul nouăsprezece, formând astfel un guvern mai puternic şi mai centralizat, a avut oarecare realizări.

De exemplu, a fost singurul regim italian care a suprimat cu succes mafia siciliana şi camorra napolitană. Totuşi, semnificaţia sa istorică constă nu în realizările sale, ci în rolul său ca iniţiator global al noii versiuni triumfătoare a contrarevoluţiei.

Mussolini 1-a inspirat pe Hitler, şi Hitler nu a evitat niciodată să recunoască aceasta.

Pe de altă parte, fascismul italian a fost şi a rămas multă vreme o anomalie printre mişcările de dreapta radicale în atitudinea sa de tolerare, chiar a unui anumit gust pentru "modernismul" artistic de avangardă, cit şi în alte privinţe - de menţionat lipsa totală, până în 1938, din ideologia lui Mussolini a rasismului antisemit.

Prin programele aplicate a fost diminuat şomajul astfel ca în 1927 Italia ieşise din criza postbelică. Pentru eliminarea totală a şomajului a luat avânt industria constructoare de maşini şi ramurile legate de producţia de război. S-au dezvoltat fabricile de armament, industrial aeronautică, navală şi petrochimică.

Datorită programelor economice adoptate, criza economică din 1929-1930 a afectat mai puţin Italia decât celelalte ţări. Toate aceste măsuri au asigurat regimului fascist popularitate.

Propaganda nazistă coordonată de Gabriele d'Anunzio şi Edmondo de Amicis urmărea să reincie în sufletele italienilor mândria de a fi urmaşi ai romanilor, odinioară stăpânii lumii.

Din dorinţa de a demonstra Lumii că Itallia devenise o mare putere, Mussolini a ordonat invadarea şi ocuparea Abisiniei (1935-1936), armata italiana a participat la războiul din Spania (1936-1939).

Politica Italiei s-a apropiat mult de Germania; la 7 aprilie 1939 a invadat Albania, iar la 29 octombrie 1940 a atacat Grecia, urmărind să refacă Imperiul Roman).

În , unde s-a manifestat pentru prima oară totalitarismul de dreapta, au prevalat aspectele social economice şi naţionale. Mussolini a propus controlul statului asupra economiei cu scopul dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu naţional.

Asa s-a conturat regimul economic autarhic - asigurarea resurselor, a necesarului de producţie şi a desfacerii numai din economia internă. Sub raport organizatoric în economia italiană s-a conturat corporatismul, bazat pe asociatii profesionale, asemanatoare breslelor medievale, dominate de marele capital.

În concluzie sistemul italian, fascist, se baza pe unitate naţională şi autarhie economică, ceea ce-l va diferenţia de sistemul german.

În comparaţie cu nazismul şi totalitarismul de tip bolşevic, fascismul italian a fost mai ponderat ceea ce a facut ca reacţiile democraţiilor burgheze să fie destul de slabe.

După angrenarea Italiei în acţiuni externe şi mai ales după intrarea ei în război alături de Germania, sprijinul popular s-a redus simţitor.

Implicarea Italiei în acţiuni care depăşeau resursele şi posibilităţile sale au dus la căderea regimului fascist în 1943.

§ 3. Apariţia fascismului în Germania

Spre sfârşitul primului război mondial în Germania au izbucnit tulburări sociale care au culminat cu abdicarea împăratului Wilhelm II (9-XI-1918), fuga acestuia în Olanda şi proclamarea Republicii de la Weimar, ai cărei conducători au semnat la 18 noiembrie capitularea Germaniei. Pentru soldaţii germani a fost greu să înţeleagă recunoaşterea înfrângerii Germaniei şi asta a generat mitul "trădării" şi al "loviturii pe la spate". Anarhia internă, provocată de criza social economica, a fost accentuată în Germania de demobilizarea armatei, tulburările punând în pericol regimul republican.

După crearea Partidului Comunist German (decembrie 1918) condus de Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-au desfăşurat "revoluţii bolşevice" la Bremen, Hamburg şi în Bavaria.

La revolutia din Bavaria a participat şi Adolf Hitler, la momentul respectiv caporal al armatei germane, decorat pe frontul de vest, membru al PC din Bavaria şi şeful secţiei de propagandă din Munchen. Un an mai târziu părăsea PC şi participa la înfrângerea revoluţiei. În 1921, sprijinit de unii ofiţeri, soldaţi şi intelectuali a creat Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist German (NSDAP). Între apropiaţii lui s-au aflat de la început Hermann Goring, erou aviator din primul război mondial şi Ernst Rhome - creatorul Trupelor de asalt (SA).

La 9 noiembrie 1923, Hitler şi tovarăşii săi au organizat o lovitură de stat la Munchen, cunoscută sub numele de "Puciul berii". Încercarea a eşuat iar Hitler a fost închis. Anii de detenţie au fost folosiţi de Hitler pentru a scrie "Mein Kampf", "lucrarea de căpătâi" a ideologiei naziste, care a cunoscut o răspandire destul de largă în rândul poporului german pe fondul crizei, al umilinţei impuse de Tratatul de la Versaiiles, al neputinţei Republicii de la Weimar de a remedia situaţia şi mai ales al implicaţiilor crizei economice din 1929-1933.

Oricum, trebuie să aducem două amendamente la teza că biciuirea din partea dreptei a fost în special o reacţie la acţiunile stângii revoluţionare, în primul rând, se subestimează impactul primului război mondial asupra unui strat important al soldaţilor sau al tinerilor naţionalişti, în mare măsură din clasa de mijloc şi din clasa de jos, care, după noiembrie 1918, au detestat şansa lor ratată de eroism.

Puternica angajare a stângii, de la liberali, către mişcările antirăzboinice şi antimilitariste, repulsia populară uriaşă împotriva uciderilor în masă comise în primul război mondial i-au făcut pe mulţi să subestimeze apariţia unei minorităţi aparent insignifiante, dar numeroase la modul absolut, pentru care experienţa luptei, chiar şi în condiţiile anilor 1914-'18, a fost centrală şi pentru care uniforma şi disciplina, sacrificiul şi sângele, armele şi puterea au făcut ca viaţa să merite să fie trăită. Ei nu au scris multe cărţi despre război, deşi (în special în Germania) câţiva au făcut-o. Aceşti „Rambo” ai vremii lor au fost recruţii fireşti pentru dreapta radicală.

Al doilea amendament este faptul că dreapta nu s-a activizat ca răspuns la bolşevism ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor, şi în special împotriva clasei muncitoare organizate, care ameninţa ordinea existentă a societăţii sau putea fi învinuită pentru prăbuşirea acesteia. Lenin era simbolul acestei ameninţări, mai curând decât realitatea existentă care, pentru majoritatea politicienilor, era reprezentată mi atât prin partidele socialiste muncitoreşti, ai căror lideri erau destul de moderaţi, cît prin ascensiunea puterii clasei muncitoare, prin încrederea şi radicalismul acestora, care au conferit vechilor partide muncitoreşti o nouă forţă politică şi, de fapt, le-a făcut recuzita indispensabilă a statelor liberale. Nu este întâmplător că în anii imediat postbelici cerinţa centrală a agitatorilor socialişti de la 1889, ziua de lucru de opt ore, era prezentă aproape peste tot în Europa.

Era ameninţarea implicită cu creşterea puterii forţei de muncă care a îngheţat sângele conservatorilor, mai curând decât simpla transformare a liderilor sindicatelor muncitoreşti şi a oratorilor opoziţiei în funcţionari guvernamentali, deşi aceasta era o realitate amară. Ei aparţineau prin definiţie "stângii". într-o eră de transformări sociale o linie fermă nu-i separa de bolşevici. într-adevăr, multe dintre partidele socialiste s-ar fi alăturat cu dragă inimă comuniştilor în anii de după război, dacă aceştia nu-i respingeau. Omul pe care 1-a asasinat Mussolini după "Marşul asupra Romei" nu a fost un lider al partidului comunist, ci un socialist, Matteotti. Dreapta tradiţională ar fi putut vedea Rusia atee ca întruchipare a tot ce era rău în lume, dar revolta generalilor din 1936 nu a fost îndreptată contra comuniştilor, luând în considerare doar faptul că aceştia erau partea cea mai mică din frontul popular. A fost îndreptată împotriva unei revolte populare care, până la războiul civil, i-a favorizat pe socialişti şi pe anarhişti. Este o reducere în limitele raţionalismului, care fac din Lenin şi Stalin o scuza pentru fascism.

Şi totuşi, trebuie explicat de ce dreapta de după primul război mondial şi-a repurtat victoriile cruciale sub forma fascismului. Deoarece mişcările extremiste ale dreptei radicale existaseră şi înainte de 1914 - naţionaliste şi xenofobe până la isterie, idealizând războiul şi violenţa, intolerante şi reduse la ascultare şi supunere prin arme, pătimaş antiliberale, antidemocratice, antiproletare, antisocialiste şi antiraţionaliste, visând la sânge şi pământ şi la o întoarcere la valorile pe care modernitatea le-a destrămat. Aveau o oarecare influenţă politică, în cadrul dreptei politice, şi în unele cercuri intelectuale, dar nu au dominat sau nu au controlat situaţia nicăieri.

Ce le-a dat o şansă după primul război mondial a fost colapsul vechilor regimuri şi, odată cu ele, al vechilor clase conducătoare şi al maşinăriei lor de putere, influenţă şi hegemonie. Acolo unde acestea au rămas în stare de bună funcţionare nu a fost nevoie de fascism. Acesta nu a făcut nici un fel de progres în Marea Britanie, în ciuda scurtei fluturări nervoase de drapel ceva mai înainte. Tradiţionala dreaptă conservatoare a continuat să deţină controlul. Nu a făcut nici un progres în Franţa, până după înfrângerea din 1940. Deşi dreapta radicală franceză - acum Action Francaise monarhistă şi Croix de Feu a colonelului La Rocque - era destul de pregătită să-i învingă pe cei de stânga, ea nu a fost fascistă. într-adevăr, câteva elemente ale dreptei s-au alăturat Rezistenţei.

Încă o dată, fascismul nu a fost considerat necesar în ţările noi independente, în care o nouă clasă conducătoare naţionalistă sau un grup de acest fel puteau prelua puterea. Aceşti bărbaţi puteau fi reacţionari şi puteau foarte bine să opteze pentru un guvern autoritar, din raţiuni care urmează a fi luate în discuţie mai jos, dar este o pură retorică să identificăm cu fascismul orice întoarcere către dreapta antidemocratică în Europa interbelică.

Condiţiile optime pentru triumful dreptei radicale au fost un stat vechi şi mecanismele sale de conducere, care nu mai puteau funcţiona; o masă de cetăţeni dezamăgiţi, dezorientaţi şi nemulţumiţi, care nu mai ştiau în ce constă loialitatea; puternicele mişcări socialiste care ameninţau sau păreau că ameninţă cu revoluţia socială, dar care, de fapt, nu erau în stare să o realizeze; o mişcare a resentimentului naţional împotriva tratatelor de pace din 1918-'20.

Acestea, în mod asemănător, erau condiţiile care au transformat mişcările dreptei radicale în forţe puternice organizate şi uneori uniforme şi paramilitare (squadriştii; trupele de şoc ale forţelor naziste) sau, aşa cum s-a întâmplat în Germania în timpul Marii Crize, în masive armate electorale.

Oricum, în nici unul dintre cele două state fasciste fascismul nu a "cucerit puterea", deşi şi în Italia, ca şi în Germania, a făcut mult caz din "cucerirea străzilor" şi din "Marşul asupra Romei".

În ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacită sau chiar (ca în Italia) prin iniţiativa vechiului regim, adică într-un mod "constituţional".

Noutatea fascismului a constat în aceea că, odată aflat la putere, a refuzat să joace vechile jocuri politice şi, acolo unde a putut, a preluat complet puterea.

Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult în Italia (1922-'28) decât în Germania (1933-'34), dar, în momentul când s-a realizat, nu au mai existat limite politice interne a ceea ce a devenit în mod specific dictatura fără piedici a unui "lider" suprem populist (Duce; Fuhrer).

În acest punct, trebuie să ne dispensăm pe scurt de două teze deopotrivă de inadecvate despre fascism, una fascistă, dar preluată de mulţi istorici liberali, cealaltă scumpă marxismului sovietic ortodox. Nu a existat o "revoluţie fascistă", iar fascismul nu a fost expresia "capitalismului monopolist" sau a marilor afaceri.

Mişcările fasciste au conţinut elemente ale mişcărilor revoluţionare, în măsura în care conţineau oameni care doreau o transformare fundamentală a societăţii, adesea cu o tentă remarcabil anticapitalistă şi antioligarhică. Oricum, calul fascismului revoluţionar nu a reuşit nici să alerge, nici măcar să pornească. Hitler i-a eliminat rapid pe cei care au luat în serios componenta "socialistă" din numele partidului naţional-socialist german al muncitorilor. Utopia unei reveniri la vreun fel de ev mediu al omului mic cu ţărani-proprietari moştenitori, meşteşugari ca Hans Sachs şi fetele cu cosiţe blonde de pe farfuriile de faianţă ale timpului nu a fost un program care putea fi realizat în statele majore ale secolului douăzeci (cu excepţia planurilor de coşmar ale lui Himmler despre un popor purificat rasial), cu atât mai puţin în regimurile care, aşa ca fascismul italian şi cel german, erau angajate în drumul lor către modernizare şi progres tehnologic.

Ceea ce a realizat cu certitudine naţional-socialismul a fost o epurare radicală a vechilor elite imperiale şi a structurilor instituţionale. La urma urmelor, singurul grup care a lansat în fapt o revoltă împotriva lui Hitler - şi a fost mai târziu decimat - a fost vechea armată aristocratică prusacă în iulie 1944. Această distrugere a vechilor elite şi a vechilor încadrări, întărită după război de poliţiile de ocupare ale armatelor occidentale, urma în cele din urmă să facă posibilă edificarea Republicii Federale pe o bază mai puternică decât Republica de la Weimar din 1918-'33, care a fost ceva mai mult decât imperiul învins minus Kaiserul.

Nazismul a însemnat cu siguranţă, şi în parte a şi realizat, un progres social pentru mase: vacanţe; sporturi; plănuita "maşină a poporului", pe care lumea avea să o cunoască după cel de-al doilea război mondial ca "gândacul" Volkswagen. Oricum, realizarea sa majoră a fost ieşirea din Marea Griză mai repede şi mai puţin dureros decât oricare alt guvern, deoarece antiliberalismul naziştilor a avut o latură pozitivă în faptul că nu le-a impus credinţa apriorică în piaţa liberă.

Cu toate acestea, nazismula fost mai curând un regim vechi revigorat decât unul principialmente nou. Ca şi Japonia imperială militaristă din anii '30 (despre care nici nu s-a susţinut că a fost un sistem revoluţionar), nazismul a fost o economie capitalistă nonliberală care a dat o dinamizare frapantă sistemului său industrial. Realizările economice ale Italiei fasciste au fost mult mai puţin impresionante, aşa cum s-a demonstrat în al doilea război mondial. Economia sa de război a fost deosebit de slabă. Iar frazele despre "revoluţia fascistă" au fost o simplă retorică, deşi, pentru mulţi fascişti ordinari italieni, un retorism în care credeau sincer. A fost mult mai evident un regim în interesul clasei conducătoare, care a luat fiinţă ca o reacţie la frământările postrevoluţionare din 1918, decât, aşa cum s-a întâmplat în Germania, ca urmare a Marii Crize şi a imobilităţii guvernelor de la Weimar de a-i face faţă.

În ceea ce priveşte "capitalismul monopolist", este cert că marele business poate ajunge la înţelegere cu orice regim care nu-1 expropriază în fapt, şi orice regim trebuie să se înţeleagă cu marele business. Fascismul nu a fost în mai mare măsură "expresia intereselor capitalului monopolist" decât politica americană de New Deal sau guvernele laburiste din Marea Britanie, sau Republica de la Weimar. Marele business de la începutul anilor '30 nu 1-a dorit prea mult pe Hitler, preferind un conservatism mai ortodox, l-au acordat puţin sprijin până la Marea Criză, şi chiar şi atunci sprijinul a fost ocazional. Totuşi, atunci când a ajuns el la putere, marele business a colaborat bine pregătit şi din toată inima, ajungând la folosirea muncii de sclavi în lagărele de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Marele şi micul business au beneficiat în urma exproprierilor evreilor.

Trebuie totuşi să spunem că fascismul a avut, faţă de alte regimuri, câteva aspecte pozitive în relaţiile sale cu marele business. În primul rând, a eliminat sau a învins revoluţia socială de stânga şi realmente a fost bastionul cel mai notoriu în lupta cu aceasta. în al doilea rând, a eliminat sindicatele şi alte limite privind drepturile conducerii asupra forţei sale de producţie. într-adevăr, "principiul de conducere" fascist a fost principiul introdus de majoritatea patronilor şi a directorilor în unităţile lor de producţie. În al treilea rând, distrugerea mişcărilor muncitoreşti a contribuit la găsirea unei soluţii favorabile nejustificate pentru Depresiunea businessului. În vreme ce în Statele Unite primele 5 % dintre unităţile consumatoare în perioada 1929-1941 şi-au văzut partea venitului total (naţional) cam cu 20 % mai mic (a existat o tendinţă egalitară similară, dar mai modestă în Marea Britanie şi Scandinavia), în Germania primele 5 % au câştigat 15 % în timpul aceleiaşi perioade.

În sfârşit, aşa cum am remarcat deja, fascismul a fost bun în dinamizarea şi modernizarea economiilor industriale - deşi nu atât de bun în planificarea tehnico-ştiinţifică pe termen lung, pe cît au fost democraţiile occidentale.

Totuşi, influenţa fascismului în anii '30 nu putea fi în asemenea măsură globală, deoarece era asociată doar cu două puteri dinamice şi active. Iar în afara Europei condiţiile care au creat mişcările fasciste abia dacă existau. De aceea, acolo unde au apărut mişcări fasciste sau pur şi simplu influenţate de fascism, funcţia lor politică a fost minoră.

Ar fi devenit fascismul foarte semnificativ în istoria mondială daca nu ar fi existat Marea Criză? Probabil că nu. Numai Italia nu era o ţară care ar fi putut zgudui lumea. În anii '20, nici o altă mişcare europeană a contrarevoluţiei dreptei radicale nu părea să aibă prea mare viitor, din motiv că încercările insurecţionare de revoluţie socială comunistă eşuaseră: valul revoluţionar de după 1917 se retrase, iar economia părea că se reface, în Germania, stâlpii societăţii imperiale, generalii, funcţionarii civili şi restul acordaseră un sprijin real paramilitarilor cu iniţiativă şi altor sălbatici ai dreptei după revoluţia din noiembrie, deşi (pe bună dreptate) şi-au dat toate eforturile în menţinerea noii republici conservatoare antirevoluţionare şi, mai presus de orice, a unui stat capabil să susţină manevre antirevoluţionare. Oricum, când au fost obligaţi să aleagă, aşa cum s-a întâmplat în timpul puciului de dreapta de la Kapp din 1920 şi al revoltei de la Miinchen din 1923, în care Adolf Hitler s-a aflat el însuşi în primele rânduri, au sprijinit fără ezitare stătu- quoul. După răsturnarea economică din 1924, la alegerile din 1928 partidul muncitoresc naţional-socialist a fost redus la 2,5-3% din electorat, marcând cu puţin mai mult de jumătate din cel mai mic şi civilizat partid democrat german, puţin mai mult decât o cincime din votul comuniştilor şi sub o zecime din social-democraţi. Peste doi ani, s-a ridicat la peste 18 % din electorat, devenind al doilea partid în politica germană. Propaganda electorală a NSDAP se adresa oamenilor de rând promiţând resorbirea şomajului şi redarea demnităţii poporului german. Astfel NSDAP a reuşit să intre în Reichstag (1930), să avanseze pe locul doi (1931) şi să formeze majoritatea parlamentară în 1932, putând să guverneze singur.

Peste patru ani, în vara lui 1932, a fost cel mai puternic, cu peste 37% din totalul de alegători, deşi nu şi-a menţinutacest sprijin în timpul alegerilor democratice. A fost evident că Marea Criza 1-a transformat pe Hitler dintr-un fenomen politic de periferie în stăpânul potenţial şi, în cele din urmă, real al ţării.

La 30 ianuarie 1933, Hitler a devenit cancelar al Germaniei, iar după moartea mareşalului Hindenburg a luat şi titlul de Fuhrer (Conducator suprem) (2 august 1934).

Momentul a marcat instaurarea "Celui de-al treilea Reich". Preşedinte al Reichstagului a fost numit Hermann Goring. Astfel, pe cale democratică, naziştii au preluat puterea în stat.

Dar, chiar dacă Marea Criză nu ar fi conferit fascismului forţa şi influenţa pe care acesta le-a căpătat în anii '30, chiar dacă nu ar fi adus această mişcare la putere în Germania, acest stat, prin dimensiunile sale, potenţialul economic şi militar şi, nu în ultimul rând, poziţia geografică, oricum ar fi jucat în Europa un rol politic major. Sub orice formă de guvernare. Înfrângerea totală în două războaie mondiale nu a împiedicat-o pe Germania să încheie secolul douăzeci ca stat dominant pe continent. Tot astfel şi cucerirea Germaniei de către Hitler părea să confirme succesul Italiei lui Mussolini şi să transforme fascismul într-un puternic curent politic global.

Politica de succes a expansionismului agresiv militarist dusă de aceste două state şi susţinută de cea a Japoniei a dominat politica internaţională a timpului. A fost, prin urmare, firesc ca şi alte state sau mişcări să fie atrase sau influenţate de fascism, să caute sprijinul Germaniei şi Italiei, şi - având în vedere expansionismul acestor ţări - să-1 accepte.

În Europa, din motive evidente, asemenea mişcări au fost în special de dreapta.

§ 4. Componenţa ideinică a fascismului: ideologia, politica, practica

Regimul nazist din Germania (1933-1945)

Odată ajuns la putere, Hitler a respectat promisiunile făcute în "Mein Kampf" - a acţionat pentru refacerea economică a Germaniei, a reuşit absorbirea şomajului şi a scos ţara din criză în 6 luni, ceea ce i-a asigurat un larg sprijin din partea populaţiei.

În economia se dezvolta puternic şi uniform, astfel încât au prevalat ideile spaţiului vital-Lebensraum si antisemitismul, care pornea de la miturile "trădării" şi ale "loviturii pe la spate", apărute şi răspândite la sfârşitul primului război mondial. Ideile extremei drepte germane au fost formulate de Adolf Hitler in "Mein Kampf" ("Lupta mea").

Ele vizau:

· dominaţia politico-economică şi militară a Germaniei asupra întregii Europe şi a lumii - "noua ordine". Rasa ariană, (nordică, germană), socotită superioară, trebuia să domine întregul sistem.

· sub aspect economic Germania şi statele industrializate din vestul Europei urmau să constituie nucleul lumii concepute de Hitler. Urmau regiunile agrare şi subdezvoltate ale Europei, bogate în materii prime, care trebuiau să devină sursă de aprovizionare a nucleului şi pieţe de desfacere pentru producţia sa. La periferie se situau zonele "de colonizare", locuite în general de "suboameni", de unde urma să se recruteze forţa de muncă într-un sistem asemănator sclaviei.

· în plan social economic, Hitler nu se opunea marelui capital, cu condiţia că acesta să fie subordonat statului şi să nu fie deţinut de evrei.

· sub aspect rasial si politico-militar Germania trebuia să domine lumea prin rasa ariană. Ea urma să colaboreze cu rasele "decăzute" sau "degenerate" care puteau fi "salvate" (anglo-saxonii şi latinii), în vederea stăpânirii şi educării "subraselor" (slavii şi alţii), cu condiţia exterminării evreilor ("Soluţia finală"), consideraţi a fi vinovaţi de toate relele din lume şi mai ales de infrângerea Germaniei în primul război mondial.

În concluzie, sistemul german, nazist, se baza pe cucerirea mondială şi o anume diviziune a muncii în cadrul noii lumi astfel formate, asupra căreia urma să se realizeze un control politico-militar, economic şi mai ales rasial.

Aspectele generale ale sistemului fascist:

· controlul asupra statului şi a instituţiilor sale;

· controlul asupra întregii economii, cu diferenţe de manifestare de la un stat la altul;

· controlul asupra întregii societăţi, a indivizilor şi a vieţii politice prin impunerea unui partid unic, şi utilizarea serviciilor de supraveghere şi represiune specifice.

Din 1934 Hitler a trecut la eliminarea adversarilor politici- social democraţii, comuniştii, creştinii şi unii apropiaţi cum a fost Ernst Rhome, şi totodată la impunerea controlului partidului asupra întregii societăţi şi a instituţiilor statului. Pentru îndeplinirea acestor sarcini, partidul era bine pregătit pentru ca încă din 1926-1927 se creaseră în interiorul său servicii speciale: SS-trupe de protecţie, SD-Serviciul de siguranţă, SP - Poliţia de siguranţă, GESTAPO - Poliţia secretă de stat, RSHA - Biroul central de siguranţă al Reichului). Toate acetea au devenit din 1933 instituţiile fundamentale ale regimului nazist. Pe plan regional Gauleiterii- şefii secţiilor locale ale NSDAP, deviniţi apoi guvernatori ai teritoriilor cucerite au avut un rol foarte important pentru consolidarea regimului. Profitând de contextul internaţional (conciliatorismul anglo-francez, izolationismul SUA, neutralitatea Italiei) Germania a facut primii paşi spre razboi:

· i s-a recunoscut statutul de Mare Putere şi a obţinut un loc in Consiliul Ligii Natiunilor;

· 1934-1936 a fost refăcută armata şi dezvoltată marina, aviaţia şi industria de război. Totuşi naziştii nu au reuşit să controleze total armata care şi-a păstrat o oarecare autonomie;

· 1936 a ocupat Zona renană;

· cu sprijinul populaţiei, al ofiţerilor din armată, al marelui capital industrial bancar, s-a declanşat prigoana impotriva evreilor consideraţi vinovaţi pentru înfrangerea din 1918 şi un pericol pentru rasa ariană;

· din 1938 a fost declanşată politica "spaţiului vital"-Lebensraum, prin ocuparea Austriei -Anschluss (martie1938), a regiunii sud-estă (octombrie 1938), a întregii Cehoslovacii (martie 1939), care a fost transformatăîn "Marele Protectorat al Cehiei şi Bogemiei" şi Statul Slovac aliat Germaniei;

· 23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov;

· 1 septembrie 1939 - atacul împotriva Poloniei şi declanşarea celui de-al doilea razboi mondial.

În perioada 1938-1943, nazismul a afirmat statutul special al populaţiei germane, conform cu conditia ei de "rasă superioară" în cadrul celui de-al treilea Reich, susţinut de sprijinul serviciilor secrete care controlau întregul sistem social-politic. Pentru reducerea opozitiei si "curăţirea rasei" germane au fost înfiinţate lagăre, după modelul celor existente deja în URSS. În lagăre au fost închisi pentru "reeducare" adversarii politici, apoi evreii din Germania. După cucerirea Europei, evreii au fost închişi în numeroase lagăre de munca sau de exterminare aplicându-se împotriva lor "Soluţia finală" - exterminarea fizică totală.

După înfrângerea Germaniei în mai 1945 regimul totalitar nazist a fost desfiinţat.

Fascismul a accentuat multe valori tradiţionale. A condamnat emanciparea femeii - femeile ar trebui să stea acasă şi să nască mulţi copii - şi a sfidat influenţa corosivă a culturii moderne, în special a artelor moderne, pe care naţional-socialiştii germani le-au descris ca "bolşevism cultural" şi ca degenerate. Totuşi, mişcările fasciste cruciale - cea italiană şi cea germană - nu au făcut apel la acei păzitori istorici ai ordinii conservatoare, biserica şi regele, ci, dimpotrivă, au căutat să le înlocuiască cu un principiu de conducere totalmente netradiţional, întruchipat în omul care s-a ridicat singur şi a câştigat susţinerea maselor, precum şi prin ideologiile seculare, uneori culte.

Aşa-numitul "soldat de front" (frontsoldat) urma să joace un rol foarte important în mitologia mişcărilor radicale de dreapta - Hitler însuşi era unul dintre aceştia - şi urma să asigure un bloc substanţial al escadrelor ultranaţionale puternice, aşa cum au fost ofiţerii care i-au ucis pe liderii comunişti germani Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg la începutul anului 1919, acei squadrişti italieni şi freikorps germani. 57 % din primii fascişti italieni (de la începuturile mişcării) erau foşti militari. Aşa cum am văzut, primul război mondial a fost o maşinărie de brutalizare a lumii, iar aceşti bărbaţi întotdeauna. au bravat cu brutalitatea lor.

Trecutul cu care operau ei a fost o mistificare. Tradiţiile lor erau inventate.

Chiar şi rasismul lui Hitler nu urmărea o linie continuă a descendenţei prin înrudire, asemeni genealogiştilor autorizaţi americani care speră să-şi dovedească descendenţa din vreo viţă nobilă din Suffolk (Marea Britanie) de prin secolul şaptesprezece, ci era un amestec postdarwinian de la sfârşitul secolului nouăsprezece care cerea (şi, din păcate, în Germania totul era posibil) sprijinul noii ştiinţe a geneticii sau, mai exact, al acelei ramuri a geneticii aplicate ("eugenia") care visa la crearea unei suprarase omeneşti prin încrucişare selectivă şi prin eliminarea rebuturilor. Rasa predestinată, prin Hitler, să conducă lumea nici măcar nu avea nume până în 1898, când un antropolog i-a dat numele de "nordică". Ostil cum era Iluminismului din secolul optsprezece şi Revoluţiei Franceze, fascismul nu putea oficial să creadă în modernitate şi progres, dar nu avea nici o dificultate în combinarea unui set de credinţe cu modernizarea tehnologică în chestiuni practice, cu excepţia situaţiei în care a mutilat cercetarea ştiinţifică de bază pe motive ideologice.

Fascismul a fost absolut antiliberal. El a oferit de asemenea şi dovada că oamenii pot să combine fără dificultate credinţe nebuneşti despre lume cu o pricepere în tehnologia performantă. Sfârşitul secolului douăzeci, cu sectele sale fundamentaliste care deţin armele strângerii de fonduri prin televiziune şi programare la computer, ne-a familiarizat cu acest fenomen.

Cu toate acestea, combinaţia dintre valorile conservatoare, tehnicile democraţiei de masă şi o ideologie inovatoare de o sălbăticie aiurită, focalizată esenţialmente pe naţionalism, trebuie explicată. Asemenea mişcări netradiţionale ale dreptei radicale apăruseră în mai multe ţări europene la sfârşitul secolului nouăsprezece ca reacţie atât împotriva liberalismului (adică a transformării accelerate de către capitalism a societăţilor) şi a mişcărilor muncitoreşti socialiste în ascensiune, cît şi împotriva valului de străini care se vântură prin lume în cea mai mare migraţie a maselor din istorie de până la data respectivă. Bărbaţi şi femei emigrau nu numai peste oceane şi frontiere internaţionale, ci şi din sate spre oraşe, dintr-o regiune în alta ale aceluiaşi stat - pe scurt, de "acasă" spre tărâmul străinilor, devenind străini în casele altora. Aproape cincisprezece dintr-o sută de polonezi şi-au părăsit pentru totdeauna ţara, plus câte jumătate de milion în fiecare an ca emigranţi sezonieri - în mod copleşitor, aşa cum se întâmpla cu asemenea emigranţi, pentru a se alătura clasei muncitoare din ţara adoptatoare. Anticipând sfârşitul secolului douăzeci, cel de-al nouăsprezecelea a iniţiat xenofobia în masă, pentru care rasismul - protejarea fondului nativ pur împotriva contaminării - a devenit expresia obişnuită. Forţa sa poate fi apreciată nu doar prin teama de imigraţia poloneză, care 1-a făcut pe sociologul liberal german Max Weber să sprijine un timp Liga Pangermană, ci şi prin campania din ce în ce mai febrilă împotriva imigrării în masă în Statele Unite, care, în cele din urmă, în timpul şi imediat după primul război mondial a determinat ţara Statuii Libertăţii să-şi închidă frontierele.

Materialul comun al acestor mişcări a fost resentimentul oamenilor mici într-o societate care îi strivea între stânca marilor afaceri şi locul ferm al mişcărilor de masă în ascensiune. Sau care, în cel mai rău caz, îi priva de poziţia respectabilă pe care o ocupaseră în sistemul social şi care credeau că li se cuvine, sau de statutul social într-o societate dinamică la care considerau că aveau dreptul. Aceste sentimente şi-au găsit expresia caracteristică în antisemitism, care a început să dezvolte în ultimul sfert al secolului nouăsprezece în mai multe ţări mişcări politice specifice bazate pe duşmănie faţă de evrei. Evreii erau prezenţi aproape pretutindeni şi puteau oricând să simbolizeze tot ce era mai rău într-o lume nedreaptă, nu în ultimul rând angajamentul lor în propagarea ideilor Iluminismului şi ale Revoluţiei Franceze, care îi emancipase şi, prin aceasta, îi făcuse mult mai vizibili. Puteau servi drept simboluri ale capitalistului care nu era
tocmai agreat; ale agitatorului revoluţionar; ale influenţei corosive a "intelectualilor fără rădăcini" şi ale noilor mijloace de comunicare în masă; ale competiţiei - cum putea fi altfel decât "nedreaptă"? - care le dăduse o proporţie prea mare de locuri de muncă în anumite profesiuni cu studii superioare; ale străinului şi veneticului. Ca să nu mai vorbim despre punctul de vedere acceptat printre creştinii de modă veche, potrivit căruia evreii îl omorâseră pe Isus Hristos.

Ura faţă de evrei cuprindea realmente lumea occidentală, iar poziţia lor în societatea secolului nouăsprezece era într-adevăr ambiguă. Totuşi, faptul că muncitori în grevă erau capabili, chiar fiind membri ai mişcărilor muncitoreşti nerasiste, să atace proprietari evrei de magazine şi să creadă despre patronii lor că sînt evrei (lucru care, de fapt, corespundea, în mari zone ale Europei Centrale şi de Est, realităţii), nu trebuie să ne facă să credem că sînt proto-naţional-socialişti, tot aşa cum nu trebuie să credem că antisemitismul firesc al intelectualilor englezi liberali, aşa cum a fost Grupul de la Bloomsbury, i-a făcut simpatizanţi ai antisemiţilor politici din dreapta radicală. Antisemitismul ţărănesc din Europa de Est şi Centrală, unde din raţiuni practice evreul a fost punctul de legătură dintre viaţa săteanului şi economia din afară de care depindea, a fost cu siguranţă mai permanent şi mai exploziv şi a devenit şi mai mult astfel pe măsură ce societăţile rurale slavă, maghiară şi românească erau din ce în ce mai zguduite de cutremurele lumii moderne. Printre asemenea oameni ignoranţi mai circulau poveşti despre evrei care sacrificau copii de creştini, iar momentele de explozie puteau duce la pogromuri, pe care le încurajau reacţionarii din imperiul ţarist, în special după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea în 1881 de către revoluţionarii sociali. De aici şi legătura dintre antisemitismul de bază, iniţial, şi exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial. Antisemitismul a avut o susţinere destul de largă în unele mişcări fasciste din Estul Europei - Garda de Fier din România şi mişcarea Cruciş de Săgeţi din Ungaria. în orice caz, în fostele teritorii ale Habsburgilor şi ale Romanovilor acest activism din provincie a fost mult mai clar decât în Reichul german, unde antisemitismul rural şi provincial iniţial, deşi puternic şi adânc înrădăcinat, a fost mai puţin violent: am putea spune chiar, mai tolerant. Evreii care au fugit din recent ocupata Vienă înspre Berlin în 1938 au fost uluiţi să constate absenţa antisemitismului de stradă. Aici violenţa a venit de sus, prin decrete, ca în noiembrie 1938 (Kershaw, 1983). Chiar şi aşa, nu pot fi comparate sălbăticia spontană şi intermitentă a pogromurilor şi ceea ce avea să vină peste o generaţie. De la câţiva morţi în 1881 la patruzeci-cincizeci în 1903 ca urmare a pogromurilor din Chişinău, pogromurile au scandalizat lumea - pe bună dreptate - din cauză că în zilele dinaintea avansării barbariei un asemenea număr de victime părea intolerabil pentru lumea care aştepta să progreseze. Chiar şi pogromurile mult mai mari care au însoţit revoltele ţărăneşti de masă ale revoluţiei ruse din 1905 au avut, după standardele de mai târziu, pierderi modeste - poate opt sute de morţi în total. Această cifră poate fi comparată cu cei 3000 de evrei ucişi la Vilnius (Vilna) de către lituanieni în cele trei zile din 1941 când germanii au invadat Uniunea Sovietică şi înainte ca exterminările sistematice să capete amploare.

Noile mişcări ale dreptei radicale, care au apelat şi au transformat fundamental aceste tradiţii de intoleranţă, au solicitat în special grupurile inferioare şi mijlocii din societăţile europene şi au fost formulate ca teorie de către intelectuali naţionalişti apăraţi în ultimul deceniu al secolului trecut. Chiar termenul "naţionalism" a apărut în perioada respectivă pentru a descrie aceşti noi purtători de cuvânt ai reacţiunii. Militanţii din clasele de mijloc şi inferioare ale societăţii au luat-o spre dreapta radicală în special în ţări unde nu au dominat ideologiile democraţiei şi ale liberalismului, sau în rândul claselor care nu s-au identificat cu ele, adică în ţările care nu au suferit o revoluţie de tipul revoluţiei franceze. într-adevăr, în ţările din inima liberalismului occidental - Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite - supremaţia generală a tradiţiei revoluţionare a împiedicat apariţia mişcărilor fasciste de masă. Este o eroare să confundăm rasismul populiştilor americani sau şovinismul republicanilor francezi cu protofascismul: acestea au fost mişcări de stânga.

Dar acest fapt nu a însemnat că, în momentul când libertatea, egali ta cea şi fraternitatea nu le-au mai stat în cale, vechile instincte nu s-au putut lipi de sloganurile politice noi. Nici o îndoială în legătură cu activiştii svasticii din Alpii austrieci care urmau să fie recrutaţi în mare măsură dintre profesioniştii din provincie - doctori veterinari, topografi etc. - care fuseseră cândva liberali locali, o minoritate emancipată şi educată într-un mediu dominat de clericalismul ţărănesc. Chiar şi aşa, la sfârşitul secolului douăzeci, dezintegrarea mişcărilor clasice muncitoreşti şi socialiste a dat frâu liber şovinismului instinctiv şi rasismului atâtor muncitori manuali. Până atunci, deşi nu fuseseră imuni la asemenea sentimente, ezitaseră să şi le exprime în public din loialitate faţă de partidele ostile unui asemenea bigotism. începând cu anii '60, xenofobia occidentală şi rasismul politic apar în special în rândurile muncitorilor manuali. Oricum, în deceniile de gestaţie a fascismului, el aparţinea acelora care nu-şi murdăreau mâinile muncind.

Păturile de mijloc şi cele inferioare au rămas coloana vertebrală a unor asemenea mişcări în tot timpul erei ascensiunii fascismului. Acest fapt nu este negat nici chiar de istoricii preocupaţi să revizuiască consensul oricărei analize "în mod practic" a sprijinului nazist între 1930 şi 1980. Să luăm numai un caz din Austria interbelică. Dintre naţional-socialiştii aleşi în 1932 în calitate de consilieri districtuali la Viena, 18 % erau proprietari (patroni), 56 % erau funcţionari şi 14 % erau muncitori industriali. Dintre naziştii aleşi în cinci adunări austriece din afara Vienei în acelaşi an, 16 % erau patroni de firme sau fermieri, 51% erau funcţionari şi 10 % erau muncitori industriali.

§ 5. Fascismul în alte ţări

Fără triumful lui Hitler în Germania la începutul anului 1933, fascismul nu ar fi devenit o mişcare globală. De fapt, toate mişcările fasciste mai mult sau mai puţin importante din afara Italiei au fost întemeiate după venirea lor la putere, în special în Ungaria, unde dreapta fascistă a câştigat 25 % din voturi la primele alegeri secrete ţinute în Ungaria (1939), şi în România, prin Garda de Fier, care s-a bucurat de o susţinere şi mai mare. De altfel, chiar mişcările finanţate în întregime de Mussolini, aşa cum au fost teroriştii ustaşi ai lui Ante Pavelic, nu au câştigat prea mult teren, şi s-au fascizat ideologic abia în anii '30, când o parte dintre ele aşteptau să fie inspirate şi finanţate din Germania. Mai mult decât atât, fără triumful lui Hitler în Germania, ideea fascismului ca mişcare universală, un fel de aripă de dreapta ca echivalent pentru comunismul internaţional de la Moscova, nu s-ar fi dezvoltat. Aceasta nu a produs o mişcare serioasă, ci doar, în timpul celui de-al doilea război mondial, a motivat din punct de vedere ideologic colaborarea cu germanii a Europei ocupate. Exact în acest punct, în special în Franţa, mulţi dintre extremiştii de dreapta tradiţionali, oricât ar fi fost de reacţionari, au refuzat să continue: erau naţionalişti sau nu erau nimic. Unii dintre aceştia s-au alăturat chiar mişcării de Rezistenţă. Mai mult, fără standardul internaţional al Germaniei ca putere mondială în ascensiune evidentă şi marcată de succes, fascismul nu ar fi avut un impact serios în afara Europei, şi nici conducătorii reacţionari nefascişti nu s-ar mai fi deranjat să se declare simpatizanţi ai fascismului, aşa cum a făcut-o în 1940 Salazar, conducătorul portughez (el şi Hitler erau, chipurile, "legaţi prin aceeaşi ideologie").

Nu este uşor să discernem ce altceva au avut în comun diferitele tipuri de fascism după 1933, decât un sentiment general al hegemoniei germane. Nu teoria era punctul forte al mişcărilor care aveau lacune serioase la capitolul raţiune. Ele au atras tot felul de teoreticieni reacţionari în ţările cu intelectualitate conservatoare puternică - Germania este cazul cel mai elocvent -, dar aceştia erau mai mult decorativi decât părţi componente ale fascismului. Mussolini ar fi putut foarte bine să se lipsească de filosoful său de curte, Giovanni Gentile, ca şi Hitler, căruia probabil că nici nu i-a păsat de sprijinul filosofului Heidegger. Fascismul nu poate fi identificat cu o formă specială de organizare de stat, aşa cum este statul corporatist - Germania nazistă şi-a pierdut rapid interesul pentru asemenea idei, cu atât mai mult cu cît acestea veneau în contradicţie cu ideea acelei unice şi indivizibile Volksgemeinscruft, adică a Comunităţii Poporului. Chiar şi atât de importantul element, rasismul, la început nu a existat în fascismul italian. Invers, desigur, aşa cum am văzut, fascismul a îmbinat naţionalismul, anticomunismul, antiliberalismul etc. cu alte elemente de dreapta, nefasciste. Câteva dintre acestea, în special grupurile reacţionare franceze nefasciste, au împărtăşit cu el o preferinţă pentru politica violenţei de stradă.

Diferenţa majoră dintre dreapta fascistă şi cea nefascistă a fost că fascismul a existat prin mobilizarea maselor de jos în sus. El a aparţinut în mod esenţial erei politicii democratice şi populare pe care au deplins-o reacţionarii şi pe care campionii stării organice au încercat s-o ocolească. Fascismul s-a mândrit cu abilitatea sa de a mobiliza masele, şi a menţinut-o simbolic în forma teatrului public - mitingurile de la Nurcnberg, masele adunate în Piazza Venezia privind la gesticulaţia lui Mussolini din balconul său -, chiar şi atunci când fascismul a venit la putere. Fasciştii au fost revoluţionarii contrarevoluţiei: în retorica lor, în apelul lor către cei care se considerau victime ale societăţii, în chemarea lor pentru o transformare a societăţii, chiar şi în adoptarea lor deliberată a simbolurilor şi numelor revoluţionarilor sociali, atât de vizibilă în "Partidul naţional-socialist al muncitorilor" cu steagul lui roşu (schimbat) şi instituirea Zilei de întâi Mai drept o sărbătoare oficială în 1933.

Deşi fascismul s-a specializat în retorica revenirii la trecutul tradiţional şi a primit un mare sprijin din partea claselor care ar fi preferat să nimicească secolul trecut dacă ar fi putut, el nu a fost o mişcare tradiţionalistă, aşa cum au fost, să zicem, carliştii din Navarra, care au format unul din principalele organisme de sprijin ale lui Franco în războiul civil din Spania, sau campaniile lui Gandhi pentru o revenire la idealurile rurale.

Desigur, anumite caracteristici ale fascismului european au avut un ecou şi peste mări. Ar fi fost surprinzător dacă Mufti* al Ierusalimului sau alţi arabi care se împotriveau colonizării evreieşti din Palestina (şi britanicii, care o protejau) n-ar fi găsit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, deşi acesta nu avea nici o legătură cu modurile tradiţionale ale coexistenţei islamice cu necredincioşii de toate felurile. Unii hinduşi din casta superioară din India se considerau, asemeni extremiştilor sinhalezi din Sri Lanka şi "arienilor", superiori faţă de alte rase din părţile lor. Iar militanţii buri care au fost pro-germani în timpul celui de-al doilea război mondial - unii au devenit lideri în ţara lor în era de apartheid de după 1948 - aveau şi ei afinităţi ideologice cu Hitler, ca rasişti convinşi şi în aceeaşi măsură prin influenţa teologică a curentelor calviniste elitiste de dreapta extremă din Olanda**.

Acest fapt este aplicabil şi în cazul Japoniei, ţara respectivă fiind aliată a Germaniei şi Italiei, state cu politici de dreapta, care au luptat în aceeaşi tabără în al doilea război mondial. Afinităţile dintre ideologiile dominante în scopurile occidentale şi răsăritene ale "Axei" sînt realmente mari. Japonezii erau de neclintit în convingerea lor despre superioritatea rasială şi nevoia de puritate rasială, în credinţa lor în virtuţile militare şi în sacrificiul de sine, supunerea oarbă, devotament şi stoicism. Fiecare samurai ar fi semnat la motto-ul SS-ului lui Hitler ("Meine Ehre ist Treue" - "Onoarea înseamnă supunere oarbă"). Societatea lor a fost una a ierarhiei rigide, a devotamentului total al individului faţă de naţiune şi divinul său împărat, şi a respingerii ţoale a Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii. Japonezii nu aveau probleme în înţelegerea culegerii de mituri wagneriene despre zeii barbari, cavalerii neînfricaţi şi natura specific germană cu munţi şi păduri, pline de vise voelkisch germane. Dispuneau de aceeaşi capacitate de a combina comportamentul barbar cu o sensibilitate estetică elevată: măiestria torţionarului din lagărul de concentrare în interpretarea lucrărilor lui Schubcrt. în măsura în care fascismul ar fi putut fi tradus în termeni Zen, japonezii l-ar fi acceptat, deşi nu aveau nevoie de el. Şi, într-adevăr, printre diplomaţii acreditaţi la puterile fasciste europene, dar în special printre grupurile teroriste ultranaţionaliste desemnate pentru asasinarea politicienilor insuficient de patrioţi, precum şi în armata Kwantung care cucerea, supunea şi ţinea în sclavie Manciuria şi China, existau japonezi care recunoşteau aceste afinităţi şi duceau o campanie pentru o identificare mai strânsă cu puterile fasciste europene.

Totuşi, fascismul european nu putea fi redus la un feudalism oriental cu o misiune naţională imperială. El aparţinea în special unei ere a democraţiei şi a omului obişnuit. Asemenea "mişcări" de mobilizare în masă pentru scopuri noi, cu intenţii revoluţionare, conduse deautoproclamaţii lideri, nu aveau nici un sens în Japonia lui Hirohito. Armata şi tradiţia prusacă, mai degrabă decât Hitler, şi-au adaptat concepţiile lor despre lume. Pe scurt, în ciuda similitudinilor cu naţional-socialismul german (afinităţile cu Italia erau mult mai mici), Japonia nu era fascistă.

Lăsând la o parte cea mai tradiţională formă de lovitură de stat militară care şi-a instalat dictatorii în America Latină sau caudillos**, care nu aveau vreo coloratură politică a priori, forţele care au răsturnat regimurile liberal-democratice au fost de trei tipuri.

Toate erau împotriva revoluţiei sociale; o reacţie împotriva răsturnării vechii ordini sociale a stat la baza tuturor acestor forţe. Toate au fost autoritare şi ostile instituţiilor politice liberale. Reacţionarii de modă veche puteau interzice câteva partide, în special pe cel comunist. Dar nu pe toate. După răsturnarea în anul 1919 a efemerei republici sovietice din Ungaria, amiralul Horthy, conducătorul a ceea ce el dorise să fie Regatul Ungariei, deşi acesta nu mai avea nici rege şi nici flotă, guverna un stat autoritar care rămânea parlamentar, dar nu şi democratic - o oligarhie din vechiul secol al optsprezecelea. Totul tindea să favorizeze militarii şi să încurajeze poliţia sau alte organizaţii apte să exercite o guvernare prin forţă, din cauză că aceştia erau bastioanele cele mai avansate împotriva subversiunii. într-adevăr, sprijinul lor a fost adesea decisiv pentru venirea dreptei la putere. Şi toate tindeau să fie naţionaliste, în parte din cauza resentimentului împotriva statelor străine, a războaielor pierdute sau a imperiilor destrămate, în parte din cauză că fluturarea stindardului naţional însemna un mijloc de a se legitima şi, în acelaşi timp, de a deveni popular. Cu toate acestea, existau diferenţe.

Autoritariştii sau conservatorii de modă veche - amiralul Horthy, mareşalul Mannerheim din Finlanda, câştigătorul unui război civil al albilor împotriva roşilor în proaspăt independenta Finlanda; colonelul, iar mai târziu mareşalul Pilsudski, eliberatorul Poloniei; regele Alexandru, în trecut al Serbiei, acum al recent unificatei Iugoslavii; generalul Francisco Franco al Spaniei - nu aveau o agendă ideologică specială, alta decât anticomunismul, şi prejudecăţi tradiţionale pentru clasa lor socială. Ar fi putut deveni aliaţi cu Germania lui Hitler şi cu mişcările fasciste din propria lor ţară, dar numai din cauză că în conjunctura interbelică, alianţa "firească" era una a tuturor sectoarelor care ţineau de dreapta politică. Desigur, consideraţiile naţionale ar putea afecta această alianţă. Winston Churchill, un tory (conservator) de dreapta în această perioadă, deşi unul netipic, a exprimat o oarecare simpatie pentru Italia lui Mussolini, dar nu putea să sprijine republica spaniolă împotriva forţelor generalului Franco, însă ameninţarea Germaniei la adresa Marii Britanii 1-a transformat în liderul uniunii antifasciste internaţionale. Pe de altă parte, astfel de reacţionari bătrâni ar fi putut de asemenea să se confrunte cu opoziţia
mişcărilor autentice fasciste din propriile lor ţări, uneori cu un sprijin substanţial al maselor.

O a doua secţiune a dreptei a produs ceea ce a fost numit "etatismul organic" sau regimuri conservatoare, nu atât în postura de apărătoare a ordinii tradiţionale, cît apte de a recrea principiile sale pentru a se împotrivi în aceeaşi măsură individualismului liberal şi provocării mişcării muncitoreşti şi socialiste. în spatele lor se simţea o nostalgie ideologică pentru un ev mediu sau o societate feudală în care existenţa claselor sau a grupurilor economice a fost recunoscută, iar perspectiva îngrozitoare a luptei de clasă a fost ţinută în şah prin acceptarea voluntară a ierarhiei sociale, printr-o recunoaştere că fiecare grup social sau "stare" a avut un rol într-o societate organică compusă din toate şi recunoscută ca atare drept o entitate colectivă. Acest fapt a produs diverse teorii "corporativiste", care au înlocuit democraţia liberală prin reprezentarea grupurilor economice şi ocupaţionale. Faptul a fost uneori interpretat ca o participare "organică" sau chiar ca o democraţie, imagine ceva mai bună decât situaţia reală, de fapt participarea "organică" a fost invariabil combinată cu regimuri autoritare în mare măsură conduse de birocraţi şi tehnocraţi, care au limitat sau au desfiinţat democraţia electorală, aşa cum spunea prim-ministrul ungar, contele Bethlen, "democraţia bazată pe corective corporative".

Exemplele cele mai elocvente ale unor asemenea state corporatiste existau în unele ţări romano-catolice, în special în Portugalia condusă de profesorul Oliveira Salazar, cel mai longeviv dintre regimurile antiliberale ale dreptei din Europa (1927-74), în Austria după distrugerea democraţiei şi invazia lui Hitler (1934-'38) şi, într-o oarecare măsură, în Spania lui Franco.

Cât despre statele şi mişcările care căutau sprijinul Germaniei şi Italiei, în special în timpul celui de-al doilea război mondial, când Axa părea foarte aproape de victorie, ideologia nu era motivaţia lor majoră, deşi unele din regimurile naţionaliste minore din Europa, a căror poziţie depindea în întregime de sprijinul german, s-au prezentat mai mult ca nazişti decât ca SS-işti, în special statul croat al ustaşilor. Ar fi totuşi absurd să ne gândim la armata republicană irlandeză sau la naţionaliştii indieni cu sediul la Berlin ca la "fascişti", deoarece în al doilea război mondial unii dintre ei au apelat la sprijinul german conform principiului că "duşmanul duşmanului meu este prietenul meu". într-adevăr, liderul republican irlandez Frank Ryan, care a participat la asemenea negocieri, era atât de antifascist, încât practic se alăturase Brigăzilor Internaţionale pentru a lupta împotriva generalului Franco în războiul civil din Spania, înainte de a fi capturat de ultimul şi trimis în Germania.

Oricum, exista o parte a lumii în care ideologia fascismului a pătruns adânc: America.

În America de Nord, oamenii şi mişcările inspirate de Europa nu au fost de mare importanţă în afara comunităţilor speciale de emigranţi ai căror membri au adus cu ei ideologiile vechilor lor patrii. Aşa cum scandinavii şi evreii aduseseră o înclinare către socialism. Astfel, sentimentele germanilor - şi, într-o mai mică măsură, ale italienilor - din America au contribuit la izolaţionismul Statelor Unite, deşi nu există nici o probă că mulţi dintre aceştia au devenit fascişti. Echipamentul miliţiilor, cămăşile colorate şi armele ridicate în sens de salut către lideri nu ţineau de mobilizările locale de dreapta şi rasiste, dintre care Ku Klux Klan-ul era cel mai cunoscut. Antisemitismul a fost cu siguranţă puternic, deşi versiunea sa de dreapta din Statele Unite - aşa cum era în predicile radiofonice populare ale părintelui Coughlin în afara oraşului Detroit - a datorat, probabil, mai mult corporatismului de dreapta de inspiraţie catolică europeană. Pentru Statele Unite în anii '30 este specific că populismul demagogic cel mai de succes şi posibil cel mai periculos al deceniului, cucerirea Louisianei de către Huey Long, a venit din ceea ce a fost, în termeni americani, o tradiţie de stânga radicală. A distrus democraţia în numele democraţiei şi a apelat nu la resentimentele unei mici-burghezii sau la instinctele antirevoluţionare de autoapărare ale celorbogaţi, ci la egalitarismul săracilor. Nu a fost rasistă nici mişcarea al cărei slogan era: "Fiecărui om un rege".

În America Latină influenţa fascismului european urma să fie deschisă şi recunoscută, în aceeaşi măsură asupra unor politicieni concreţi, ca Jorge Eliezer Gaitân din Columbia (1898-1948) şi Juan Domingo Peron (1895-1974) din Argentina, cît şi asupra unor regimuri, aşa cum a fost Estado Nuevo (Noul Stat) al lui Getulio Vargas din perioada 1937-'45 din Brazilia. De fapt, în ciuda temerilor neîntemeiate ale Statelor Unite în legătură cu o ofensivă nazistă dinspre sud, efectul central al influenţei fasciste în America Latină a fost doar local. în afară de Argentina, care a favorizat în mod limpede Axa - dar a procedat astfel înainte ca Peron să preia puterea în 1943, deşi în aceeaşi măsură şi după aceea -, guvernele din emisfera vestică au intrat în război de partea Statelor Unite, cel puţin simbolic. Este, oricum, adevărat că în unele ţări din America de Sud armatele fuseseră modelate după structura germană sau antrenate de cadre germane sau chiar naziste.

Influenţa fascismului la sud de Rio Grande este explicabilă. Văzute din Sud, după 1914 Statele Unite nu mai păreau, aşa cum se întâmpla în secolul nouăsprezece, aliatul forţelor locale progresiste, şi nici o contraforţă diplomatică faţă de spaniolii imperiali sau ex-imperiali, ca şi francezii sau englezii din aceeaşi categorie. Cuceririle imperiale ale Statelor Unite de la Spania în 1898, revoluţia mexicană, ca să nu mai amintim de ascensiunea industriei de petrol şi celei bananiere, au provocat un antiimperialism antiyankey în politica latino-americană, unul pe care gustul evident al Washingtonului din prima treime a secolului pentru diplomaţia canonierelor şi a infanteriei marine nu a făcut altceva decât să-1 descurajeze. Victor Râul Haya de la Torre, fondatorul mişcării antiimperialiste APRA (Alianţa populară revoluţionară americană), ale cărei ambiţii erau pan-latino-americane, chiar dacă APRA se stabilise doar în ţara sa de origine Peru, plănuia să aibă insurgenţii săi antrenaţi de cadre ale rebelului Sandino din Nicaragua, notoriu antiyankeu. (îndelungatul război de gherilă al lui Sandino împotriva ocupaţiei Statelor Unite după 1927 urma să inspire revoluţia "sandinistă" din Nicaragua în anii '80.) Mai mult, Statele Unite din anii '30, slăbite de Marea Criză, nu mai păreau la fel de puternice ca înainte. Abandonarea de către Franklin D. Roosevelt a canonierelor şi a infanteriei marine putea fi văzută nu numai ca "politică de bună vecinătate", ci şi (eronat) ca un semn de slăbiciune. America Latină din anii '30 nu era înclinată să se uite în gara Nordului.

Dar, văzut de peste Atlantic, fascismul părea, fără îndoială, istoria de succes a deceniului. Dacă exista vreun model în lume numai bun pentrua fi imitat de către politicienii întreprinzători de pe un continent care întotdeauna se inspira din regiuni culturale, liderii potenţiali ai ţărilor mereu în căutarea unei reţete de modernizare, bogaţi şi mari, vedeau acest model la Berlin şi la Roma, din moment ce Londra şi Parisul nu mai furnizau prea multă inspiraţie politică, iar Washingtonul era exclus din interesele lor.

Şi totuşi, cît de deosebite de modelele europene erau activităţile politice şi realizările bărbaţilor care nu aveau scrupule în legătură cu datoria lor intelectuală faţă de Mussolini şi de Hitler. Preşedintele Boliviei revoluţionare recunoştea fără ezitare acest lucru într-o conversaţie particulară. În Bolivia soldaţii şi politicienii cu ochii aţintiţi asupra Germaniei s-au pomenit în postura de organizatori ai revoluţiei din 1952, care a naţionalizat minele de cositor şi le-a dat ţăranilor indieni o reformă agrară radicală. În Columbia marele tribun al poporului Jorge Eliezer Gaitân, atât de departe de dreapta politică, a capturat conducerea partidului liberal şi, cu siguranţă, în calitatea lui de preşedinte, l-ar fi condus într-o direcţie radicală, dacă nu ar fi fost asasinat în Bogota la 9 aprilie 1948 - eveniment ce a provocat o insurecţie populară imediată în capitală (inclusiv a poliţiei sale) şi proclamarea comunelor revoluţionare în mai multe municipalităţi de provincie ale ţării. Ceea ce au luat liderii latino-americani de la fascismul european a fost zeificarea pe care a practicat-o acesta asupra liderilor populişti cu dorinţa de acţiune. Dar masele pe care voiau ei să le mobilizeze, şi chiar au şi început s-o facă, nu se temeau de ceea ce puteau pierde - ele nu aveau nimic de pierdut. Iar duşmanii, împotriva cărora au mobilizat masele, nu erau străini, grupuri din afară (chiar dacă elementul de antisemitism din politica peronistă şi nu numai este evident şi puternic), ci "oligarhia" - clasa conducătoare locală, bogaţii. Peron a găsit această susţinere în clasa muncitoare din Argentina, iar maşina sa politică s-a bazat pe ceva asemănător unui partid laburist edificat în jurul mişcării sindicale de masă pe care el a protejat-o. Getulio Vargas din Brazilia a făcut aceeaşi descoperire. Armata a fost cea care 1-a înlăturat în 1945 de la putere şi 1-a determinat să se sinucidă în 1954. Clasa muncitoare de la oraş, căreia el îi oferise protecţie socială în schimbul sprijinului politic, a fost cea care 1-a plâns ca pe părintele poporului. Regimurile fasciste europene au distrus mişcările muncitoreşti, conducătorii latino-americani pe care i-au inspirat le-au creat din nou. Totuşi, oricare ar fi implicarea intelectuală, din punct de vedere istoric nu putem vorbi despre acelaşi fel de mişcare.

Totuşi, şi aceste mişcări trebuie văzute ca o parte a declinului şi a decăderii liberalismului în Era Catastrofei. Pentru că, dacă ascensiunea şi triumful fascismului au fost expresia cea mai dramatică a retragerii liberale, este o eroare, chiar şi în anii '30, să privim această retragere în mod exclusiv prin prisma fascismului. în concluzia acestui capitol trebuie să ne întrebăm cum poate fi explicat acest fapt. Oricum confuzia obişnuită care identifică fascismul cu naţionalismul trebuie înlăturată în primul rând.

Faptul că mişcările fasciste au tins să apeleze la sentimentele naţionale şi la prejudecăţi este evident, deşi statele corporatiste semifasciste, aşa cum erau Portugalia şi Austria în perioada 1934-'38, aflându-se în mare măsură sub inspiraţia catolică, erau nevoite să-şi păstreze ura lor pentru popoare şi naţiuni de altă religie sau pentru cele atee. Mai mult, naţionalismul simplu a fost dificil pentru mişcările fasciste locale în ţările cucerite şi ocupate de Germania sau Italia, sau a căror soartă depindea de victoria acelor state împotriva propriilor lor guverne. în asemenea cazuri (Flandra, Olanda, ţările scandinave) ele se puteau identifica cu germanii ca o parte din grupul rasial mai mare al teutonilor, dar o ipostază mai convenabilă (sprijinită în timpul războiului şi de propaganda Dr. Goebbels) a fost în mod paradoxal internaţiorialistă. Germania era considerată ca inima, centrul şi singura garanţie ale unei viitoare ordini europene, cu apelurile uzuale la Carol cel Mare; anticomunismul şi invocarea spiritului lui Carol cel Mare erau doar o fază în dezvoltarea ideii europene, asupra căreia istoricilor din Comunitatea Europeană postbelică nu le place să revină. Unităţile militare negermane care au luptat sub drapelul german în al doilea război mondial, în special ca parte a SS-ului, au subliniat în mod obişnuit acest element transnaţional.

Pe de altă parte, ar trebui să fie la fel de evident că nu toate naţionalismele simpatizau cu fascismul, şi nu numai din cauză că ambiţiile lui Hitler, şi într-o mai mică măsură ale lui Mussolini, ameninţau pe unele dintre ele - de exemplu polonezii şi cehii. Într-un număr de ţări mobilizarea împotriva fascismului urma să genereze un patriotism de stânga, în special în timpul războiul, când rezistenţa faţă de Axă era condusă de "fronturi naţionale" sau guverne care includeau întregul spectru politic, excluzindu-I numai pe fascişti şi pe colaboraţioniştii lor. Situarea naţionalismului local de partea sau împotriva fascismului a depins de situaţia dacă avea mai mult de câştigat decât de pierdut prin înaintarea Axei, şi dacă ura faţă de comunism sau faţă de grupurile naţionale sau etnice (evrei, sârbi) era mai mare decât antipatia faţă de germani sau italieni. Astfel polonezii, deşi puternic antiruşi şi antisemiţi, nu au colaborat în mod semnificativ cu Germania nazistă, în vreme ce lituanienii şi ucrainenii de vest (ocupaţi de URSS din 1939-41) au făcut-o.

De ce liberalismul a pierdut teren în perioada interbelică, chiar şi în statele care nu au acceptat fascismul? Radicalii occidentali, socialiştii şi comuniştii care au trăit în această perioadă, erau înclinaţi să vadă era crizei globale ca agonia finală a sistemului capitalist. Capitalismul, susţineau ei, nu-şi mai putea permite luxul de a conduce prin intermediul democraţiei parlamentare şi sub libertăţi liberale care, întâmplător, furnizaseră puterea mişcărilor muncitoreşti moderate, reformiste. Confruntată cu probleme economice irezolvabile şi o clasă muncitoare din ce în ce mai revoluţionară, burghezia trebuia acum să se sprijine pe forţă şi constrângere, adică pe ceva asemănător fascismului.

Şi capitalismul, şi democraţia liberală urmau să facă o revenire triumfală în 1945. Sistemele democratice nu funcţionează dacă nu există un consens de bază în rândul majorităţii cetăţenilor în legătură cu acceptabilitatea statului lor şi a sistemului social sau cel puţin o pregătire de a negocia compromisul. Aceasta, în schimb, este mult determinată de prosperitate, în cea mai mare parte a Europei aceste condiţii pur şi simplu nu erau prezente între 1918 şi al doilea război mondial. Cataclismul social părea a fi iminent sau se întâmplase deja. Frica de revoluţie era atât de mare încât în cea mai mare parte din Europa de Est şi de Sud-Est, cît şi o parte din cea mediteraneană, partidele comuniste abia dacă aveau permisiunea să iasă din ilegalitate.

Prăpastia enormă dintre dreapta ideologică şi stânga moderată a distrus democraţia austriacă în 1930-'34, deşi aceasta a revenit în ţara respectivă în 1945 sub exact acelaşi sistem bipartit al catolicilor şi socialiştilor. Democraţia spaniolă s-a destrămat sub aceleaşi tensiuni în anii '30. Contrastul dintre tranziţia negociată de dictatura lui Franco şi democraţia pluralistă din anii '70 este dramatic.

Nu au existat mişcări fasciste importante în noua Polonie şi în partea cehă a Cehoslovaciei, şi nici în inima sârbă a noii Iugoslavii. Acolo unde mişcări fasciste sau similare au existat în ţări ai căror conducători erau adepţi ai dreptei de modă veche sau reacţionari - în Ungaria, România, Finlanda, chiar şi în Spania lui Franco, care nu era fascist -, autorităţile respective au avut prea puţine dificultăţi în menţinerea lor sub control, doar dacă (aşa cum s-a întâmplat în Ungaria în 1944) germanii n-au exercitat o presiune asupra lor. Aceasta nu însemna că mişcările naţionaliste minoritare din statele vechi sau din cele noi nu ar fi putut considera fascismul atrăgător, chiar şi pentru simplul motiv că ar fi putut aştepta un sprijin financiar sau politic din partea Italiei, iar după 1933 şi din cea a Germaniei. Acest fapt a fost evident în Flandra, în Slovacia şi în Croaţia.

Aceasta nu însemna că mişcările fasciste nu puteau dobândi o susţinere de masă veritabilă între sărăcimea muncitoare. Oricare ar fi fost componenţa cadrelor sale, sprijinul Gărzii de Fier din România venea de la ţărănimea săracă. Iar susţinătorii Crucişului de Săgeţi maghiar erau în mare măsură din clasa muncitoare (Partidul Comunist fiind în ilegalitate, iar Partidul Social-Democrat, redus ca dimensiuni, plătea preţul pentru faptul că era tolerat de regimul Horthy) şi, după înfrângerea social-democraţiei austriece în 1934, a avut loc o schimbare remarcabilă a dispoziţiei muncitorilor, care au trecut de partea partidului nazist, în special în provinciile austriece. Mai mult, în momentul când guvernele fasciste se stabiliseră legitim, aşa cum s-a întâmplat în Italia şi Germania, foarte mulţi muncitori socialişti şi comunişti au susţinut noile regimuri. Cu toate acestea, din moment ce mişcările fasciste aveau greutăţi în a face apel la elementele veritabil tradiţionale din societatea rurală (numai dacă nu erau întărite, ca în Croaţia, de organizaţii precum biserica romano-catolică) şi erau duşmanii recunoscuţi ai ideologiilor şi ai partidelor clasei muncitoare organizate, componenţa lor majoră urma, în mod firesc, să se regăsească în păturile mijlocii ale societăţii.

Cât de mult a atins apelul iniţial al fascismului clasa mijlocie, încă nu se ştie exact. Cu siguranţă, apelul său către tineretul din clasa de mijloc a fost puternic, în special către studenţii universităţii continental-europene care, în perioada interbelică, erau recunoscuţi ca aparţinând de dreapta extremă. Treisprezece la sută dintre membrii mişcării fasciste italiene din 1921 (adică înainte de "Marşul asupra Romei") erau studenţi. în Germania, între 5 şi 10 % din numărul total al studenţilor erau membri de partid din 1930, când marea majoritate a viitorilor nazişti încă nu începuseră să manifeste vreun interes faţă de Hitler. Aşa cum vom vedea, ofiţerimea din clasele de mijloc era reprezentată destul de puternic: cei pentru care Marele Război, cu toate ororile sale, a marcat o culme a împlinirii personale şi cărora viitoarea lor viaţă civilă le arăta doar şesurile plane ale dezamăgirii. Acestea erau, desigur, segmente ale straturilor de mijloc deosebit de receptive la chemările către activism. Vorbind într-un cadru mai larg, apelul dreptei radicale era cu atât mai puternic cu cît era mai mare ameninţarea adusă procentului de locuri de muncă pentru clasa de mijloc. în Germania, suflul dublu al Marii Inflaţii, care a redus valoarea banului la zero, şi Marea Criză care a urmat după aceasta, s-au radicalizat chiar şi straturile din clasa de mijloc aşa cum erau funcţionarii publici din categoria de mijloc şi din cea superioară, a căror poziţie păruse sigură şi care, în circumstanţe mai puţin traumatizante, ar fi fost fericiţi să continue, ca nişte patrioţi conservatori de modă veche, să fie nostalgici după împăratul Wilhelm, dar dornici saşi facă datoria faţă de republica în fruntea căreia se afla feldmareşalul Hindenburg şi care se prăbuşea vizibil. Majoritatea germanilor apolitici din perioada interbelică priveau cu nostalgie înapoi la imperiul lui Wilhelm. Nu mai târziu de anii '60, când cea mai mare parte a germanilor occidentali aveau convingerea că perioada cea mai bună din istoria Germaniei este acum, 42 % din cei care aveau peste şaizeci de ani încă mai credeau că vremurile dinainte de 1914 erau mai bune decât cele actuale, contra 32 % care erau convertiţi de ideea de Wirtschaftswunder. Cei care au votat pentru centrul burghez şi dreapta au dezertat masiv către partidul nazist între 1930 şi 1932. Însă nu aceştia erau constructorii fascismului.

Desigur, asemenea clase mijlocii conservatoare erau suporterii potenţiali sau chiar convertiţi la fascism, din cauza configuraţiei bătăliei politice interbelice. Ameninţarea la adresa societăţii liberale şi a tuturor valorilor sale părea să vină exclusiv dinspre dreapta; ameninţarea la adresa ordinii sociale dinspre stânga. Reprezentanţii clasei de mijloc şi-au ales politica conform temerilor lor. Conservatorii tradiţionali de obicei simpatizau cu demagogii fascismului şi erau pregătiţi să se alieze cu ei împotriva inamicului major. Hitler a fost adus la putere de o coaliţie a dreptei tradiţionale, pe care el mai târziu a înghiţit-o. Generalul Franco a inclus în frontul său naţional Falanga spaniolă, destul de slaba pe atunci, din cauză că el reprezenta uniunea întregii drepte împotriva spectrelor anilor 1789 şi 1917, între care nu a făcut deosebiri subtile. A fost destul de norocos ca să nu se alăture oficial, în al doilea război mondial, lui Hitler, dar a trimis o trupă de voluntari, "Divizia Albastră", care a luptat împotriva comuniştilor atei din Rusia cot la cot cu nemţii. Mareşalul Petain cu siguranţă că nu a fost fascist şi nici simpatizant nazist. Unul dintre motivele pentru care după război a fost atât de dificil să se facă distincţie între fasciştii devotaţi şi colaboraţioniştii progermani pe de o parte, şi principalul organism de sprijin al regimului de la Vichy al mareşalului Petain, pe de altă parte, a fost acela că, de fapt, nu exista o linie clară de demarcaţie. Cei ai căror părinţi i-au urât pe Dreyfus, pe evrei şi republica - câteva figuri de la Vichy erau destul de în vârstă pentru a fi făcut acest lucru - pe nesimţite au început să se transforme în fanatici ai unei Europe hitleriste. Pe scurt, alianţa "firească" a dreptei din perioada interbelică a mers de la conservatorii tradiţionali, prin reacţionarii de stil vechi, către marginile exterioare ale patologiei fasciste. Forţele tradiţionale ale conservatismului şi contrarevoluţiei erau puternice, dar adesea inerte. Fascismul le-a conferit în aceeaşi măsură o dinamică şi, mai important, exemplul victoriei în lupta cu dezordinea. (Nu era oare un argument proverbial în favoarea Italiei fasciste acela că " Mussolini a făcut ca trenurile să circule conform orarului"?) Exact aşa cum dinamismul comuniştilor a exercitat o influenţă asupra stângii dezorientate şi fără cârmă după 1933, succesele fascismului, în special după ce naţional-socialiştii au preluat puterea în Germania, l-au făcut pe acesta să pară progresist. Chiar faptul că la vremea respectivă fascismul şi-a făcut o intrare proeminentă, fie şi de scurtă durată, pe scena politică a Marii Britanii conservatoare, demonstrează puterea acestui "efect demonstrativ". Faptul că fascismul 1-a convertit pe unul dintre cei mai importanţi politicieni ai naţiunii şi a câştigat sprijinul unuia dintre lorzii de presă majori ai săi este mai semnificativ decât faptul că mişcarea lui sir Oswald Mosley a fost rapid abandonată de către politicieni respectabili şi că ziarul Daily Mail al lordului Rothermere şi-a retras curând sprijinul pentru Uniunea Britanică a Fasciştilor. Deoarece Marea Britanie era încă universal şi pe bună dreptate considerată ca un model de stabilitate politică şi socială.

Încheiere

Acestea erau condiţiile în care elitele conducătoare neajutorate erau tentate să recurgă la ultraradicali, aşa cum au făcut liberalii italieni cu fasciştii lui Mussolini în 1920-'22 şi conservatorii germani cu socialiştii lui Hitler în 1932-'33. Acestea, în mod asemănător, erau condiţiile care au transformat mişcările dreptei radicale în forţe puternice organizate şi uneori uniforme şi paramilitare (squadriştii; trupele de şoc ale forţelor naziste) sau, aşa cum s-a întâmplat în Germania în timpul Marii Crize, în masive armate electorale. Oricum, în nici unul dintre cele două state fasciste fascismul nu a "cucerit puterea", deşi şi în Italia, ca şi în Germania, a făcut mult caz din "cucerirea străzilor" şi din "Marşul asupra Romei".

În ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacită sau chiar (ca în Italia) prin iniţiativa vechiului regim, adică într-un mod "constituţional".

Noutatea fascismului a constat în aceea că, odată aflat la putere, a refuzat să joace vechile jocuri politice şi, acolo unde a putut, a preluat complet puterea. În prezent fascismul în forma sa clasică nu există nicăieri. Dar plescăit de ideologie fascistă se poate de întâlnit în mai multe ţări.

Bibliografie

1. Andreescu M. Regimurile totalitare din Europa, în Studii şi articole de istorie, LXV. - Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale "D. Bolintineanu", 2000.

2. Hobsbaum E. O istorie a secolului XX. Era extremelor 1914-1991. - Chişinau, Editura «Cartier», 1999.

3.Radu V. De la secolul fier la al doilea Război Mondial. - Bucureşti, Editura «Silex», 1998.

4. Бланк А.С. Старый и новый фашизм. - Москва, Издательство «Политической литературы», 1982.

5. Бессонов Б.Н. Фашизм: идеология, политика.- Москва, Издательство «Луч», 1995.

6. Випперман В. Европейский фашизм в сравнении. 1922-1982. / пер. с немецкого Федорова А.И. - Новосибирск, «Сибирский хронограф», 2000.

7. Галкин А.А. Германский фашизм. - Москва, издательство «Наука», 1967.

8. Галкин А.А. Размышления о фашизме // Социальные трансформации в Европе ХХ века. - Москва, издательство «Политической литературы», 2001.

* Un guvern laburist în 1931 a desfiinţat această problemă, unii lideri liberali şi susţinătorii lor liberali s-au dus la conservatori, care au câştigat alegerile şi au rămas confortabil la putere până în mai 1940.

*Anii '80 în Occident şi Răsărit urmau să fie plini de căutarea retorică şi nostalgică a unei întoarceri imposibile la un idealizat secol nouăsprezece construit pe asemenea principii.

*Permutările fără sfârşit ale sistemelor electorale democratice — proporţionale sau nu - sînt tot atâtea încercări de a asigura sau de a menţine majorităţi stabile care să autorizeze guverne stabile în sisteme politice care, prin însăşi natura lor, fac acest lucru dificil.

** În Marea Britanie refuzul de a întreţine orice formă de reprezentare proporţională ("câştigătorul ia totul") a favorizat un sistem bipartit şi a marginalizat alte partide - de la începutul primului război mondial cândva dominantul partid liberal, deşi a continuat să deţină constant 10 % din votul naţional (până în 1992). în Germania, sistemul proporţional, în ciuda faptului că favoriza uşor partidele mai mari, nu a produs nici unul după 1920, nici chiar cu o treime din mandate (cu excepţia naziştilor în 1932) printre cinci grupări majore şi aproximativ o duzină de grupări minore. În absenţa unei majorităţi, constituţia a asigurat rolul de conducere (temporară) prin măsuri extraordinare, adică prin suspendarea democraţiei.

* Cea mai aproape de o asemenea prăbuşire a fost Estonia, anexată de către URSS în 1940, pentru că, la vremea respectivă, această mică ţară baltică, după ce trecuse de câţiva ani de autoritarism, revenise la o constituţie democratică.

* înalt grad în ierarhia religioasă musulmană

** Se ştie că burii sînt sud-africani olandezi sau cu ascendenţă olandeză. Însă aceasta nu susţine afirmaţia că fascismul, spre deosebire de comunism, a fost inexistent în Asia şi Africa din cauză că a părut să nu aibă nici o influenţă asupra situaţiilor politice locale.

** Termen preluat din limba spaniolă care desemnează conducători militari sau politici.